Părinți perfect de imperfecți!

– Eeeih, și cum sunt viețile voastre de când ați devenit părinți?

– Acum, că ați văzut cum e să fiți părinți, când îi mai faceți un frățior sau o surioară Corinuței?

Acestea plus alte câteva întrebări apar inevitabil în mai toate discuțiile cu cei din jur, persoane apropiate sau cu care interacționăm ocazional.

De fiecare dată am rămas însă cu gândul la expresia asta: „ziua în care ați devenit părinți”… Și mi-am dat seama că, cel puțin pentru mine, nu a fost vorba despre ziua în care am aflat că sunt însărcinată, nici cea în care Cori a venit pe lume și nici după ce am adus-o acasă.

Scriam aici cât de frumoase au fost primele zile cu bebelușa noastră acasă! Dar și că după euforia acelor zile au început să apară marile mele temeri, mai ales că ele veneau pe un teren extrem de fertil.

În perioada sarcinii și imediat după ce am născut, am încercat să stau cât mai departe de opiniile, de sfaturile, de articolele sau blogurile cu și despre bebeluși, mame, părinți, sarcină și altele. Sigur că eram la curent cu chestiunile generale, de bun simț, dar doar atât. După ce am născut, mi-am dat seama că am greșit. Cel puțin așa credeam atunci!

Mi se părea că sunt praf, că ar fi trebuit să știu deja lucruri de care nu aveam habar. Simțeam nevoia să caut informații peste tot și despre toate: cum și cât să hrănesc bebelușul, cum să îl adorm, ce creme/loțiuni/geluri să folosesc, cât să doarmă, cum să doarmă, cum să îl îmbrac – mai ales că bebelina noastră a ales să vină într-o perioadă caniculară – ce fac dacă răcește, ce medicamente îi pot da…și câte și mai câte. Și desigur că am apelat la „prietenul google”, am intrat în câteva grupuri de mămici pe Facebook, mi-am comandat și câteva cărți. Și asta am tot făcut în primele luni. Doar că pe măsură ce adunam mai multe informații, mi se părea că știu mai puțin, iar fricile continuau să se accentueze.

Pe lângă toate astea, mă mai luptam și cu „sfaturile” celor din jur – cei care, plini de bune intenții, ne spuneau:

• că nu e bine să îi dăm lapte praf
• să nu mai doarmă copilul cu noi în pat, să îl învățăm să doarmă doar în pătuțul lui
• să nu o mai ținem pe bebelină atât de mult în brațe, că o „învățăm cu nărav”
• să nu o mai legănăm, că doar așa o să adoarmă și când va mai crește
• să nu mai lăsăm pisicile în preajma ei
• să nu, să nu, să nu…iar lista era una nesfârșită!

Nu cred că mai are rost să spun că toate astea m-au transformat într-o mămică, de prea multe ori, stresată și agitată, așa cum nu îmi doream vreodată să fiu! Și nu uitați că bebelina noastră a fost un copil așteptat, dorit și iubit încă de când era un mic punct pe ecranul ecografului, iar eu îmi imaginam că de atât avem nevoie ca să fim niște părinți, vorba unui amic, „aproape perfecți”! Din fericire, pentru mine, copil și soț, am stat puțină vreme în zona gri a fricilor, temerilor și frustrărilor. Am pășit apoi în ceea ce ar trebui să fie normalitatea oricărui cămin în care apare un bebeluș, cea în care îți asculți, înainte de toate, copilul, apoi instinctele (pe care nu credeam că le am) și dacă mai e cazul, câteva păreri ale celor din jur.

Da, Cori a mâncat și mănâncă și acum lapte praf, doarme cu noi în pat și nu vom renunța la asta prea curând. O țin în brațe când vrea ea și cât pot eu! De cele mai multe ori adoarme legănată (în brațe, pe picioare sau în căruț). De pe la 6 luni, la somnul de seară, a învățat să adoarmă și singurică, tot între noi doi, în pat. De când am început diversificarea, mănâncă mai mult după bunul plac, dar important e că mănâncă suficient și bine! A mers de-a bușilea destul de devreme, acum merge susținută de noi și probabil că în curând va face și primii pași, e curioasă să exploreze, să interacționeze cu tot și toate. Să „vorbească” și să se joace cu cele două pisici, cu Sasha și Serghei.

Pe scurt: este un copil haios, năzdrăvan și fericit!

N-aș vrea ca cineva să înțeleagă că felul în care am ales să ne creștem copilul este cel corect ori că deținem adevăruri absolute. Spun doar că la noi așa funcționează lucrurile, altfel decât scrie în cărți sau recomandă unii specialiști.

Pentru că da, se poate și așa! Fără consultanți în somn, în nutriție și alte cele, fără bone care să roiască în jurul ei și fără părinți care să stea cu ochii pe ceas sau cu nasul în cărți să îi facă program copilului.

Nu știu dacă e vorba și despre noroc, dar pe noi Cori ne-a învățat și ne învață să îi fim părinți!

„Ziua în care am devenit părinți” a fost cea în care am înțeles amândoi că trebuie să ne ascultăm bebelușul și să îi oferim iubire și liniște. Să privim mai mult în sufletele noastre pline de dragoste și recunoștință. Recunoștință pentru ea, pentru ceea ce suntem și avem acum!

Să învățăm cum să îi fim alături și să o sprijinim necondiționat în toate etapele vieții.

Să fim acești părinți imperfecți ai acestei fetițe perfecte!